Vâlcea în perioada dictaturii regale (1938-1940)

14 la categoria industrie şi comerţ şi 14 la categoria ocupaţii intelectuale. Rezultatele alegerilor au fost 100 % pentru F.R.N.; printre cei aleşi în ţinutul Olt, s-au aflat şi reprezentanţi ai judeţului Vâlcea, la două dintre  cele trei categorii. La categoria agricultură şi muncă manuală nu a fost ales nici un vâlcean. La categoria industrie şi comerţ a fost ales ca deputat, Dinu Simian. La categoria ocupaţii intelectuale, au fost aleşi Teodor Geantă, Constantin Tetoianu şi Eugen Băcescu [1].

Odată cu reforma administrativă din 13 august 1938, judeţul Vâlcea a fost inclus în ţinutul Olt, ţinut care forma o circumscripţie de votare cu 115 secţiuni. Vâlcenii s-au mândrit cu faptul că râmniceanul Dinu Simian a devenit rezident regal al ţinutului Olt, reşedinţa acestuia fiind însă la Craiova.

Prefecţii perioadei. Dictatura regală a înlocuit acţiunea de polititizare a instituţiilor, cu aceea de militarizare. La Vâlcea, în 1938, prefect a fost numit, evident, un militar – colonelul Anton Teodorescu (originar din judeţul Lăpuşna). Acesta încearcă realizarea unor obiectice generoase: electrificarea satelor dintre Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, continuarea lucrărilor reţelei de cale ferată între Curtea de Argeş şi Râmnicu-Vâlcea, rezolvarea problemei apei şi canalizării la Drăgăşani, dezvoltarea comerţului şi a instituţiilor de cultură[2]. În acest timp, are loc şi o reformă administrativă (1938). Judeţul Vâlcea avea 5 oraşe (Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari, Drăgăşani, Băile Govora, Călimăneşti) şi 133 de comune, cuprinse în şase plăşi: Bălceşti, Cerna, Cozia, Drăgăşani, Horezu, Olteţu[3].

În aprilie 1940, deci după o întârziere de aproape doi ani, a fost desemnat şi conducătorul F.R.N. al ţinutului Olt, în persoana lui Ion Gigurtu, pe atunci ministrul comunicaţiilor în guvernul Gheorghe Tătărescu. Constituirea şi depunerea jurământului preşedinţilor şi secretarilor de judeţ, plăşi, oraşe şi staţiuni balneo-climaterice, ai organizaţiilor F.R.N. din judeţ, s-a făcut în ziua de 24 aprilie 1940, în sala de festivităţi a prefecturii judeţului Vâlcea. Au fost prezenţi: Constantin Tetoianu (preşedintele F.R.N din judeţ), Toma Rădulescu (preşedintele F.R.N. – organizaţia oraşului Râmnicu-Vâlcea), Teodor Geantă (preşedintele plăşii Cozia), Eugen Băcescu (preşedintele plăşii Horezu), A. Pleşoianu (preşedintele plăşii Olteţu), Em. Georgescu (preşedintele plăşii Cerna), Al. Romcescu (preşedintele plăşii Bălceşti), C. Săndulescu (preşedintele organizaţiei din Băile Govora). A asistat şi colonelul Anton Teodorescu – prefectul judeţului, precum şi colonelul Bălăceanu, comandantul gărzilor. Preotul Rădoescu a oficiat un serviciu religios. A urmat o masă colegială la restaurantul Elysée[4].

Ulterior, deputatul Constantin Tetoianu, fost preşedintele al F.R.N., a devenit şi conducătorul Partidului Naţiunii din judeţul Vâlcea[5]. Desigur, viaţa politică a încetat aproape cu totul. Presa locală, redusă acum cantitativ, devine apologetică la adresa monarhului. Organul de presă al Frontului la Vâlcea, este gazeta “Biruinţa”.

În momentul transformării Frontului în Partidul Naţiunii, la Vâlcea este numit ca prefect un alt militar – colonelul Mihail Dobriceanu, care îşi exercită mandatul doar câteva luni  (iulie 1940 – ianuarie 1941), într-o perioadă de mari inundaţii, calamităţile distrugând semănăturile şi fâneţurile, avariind podurile, distrugând sute de gospodării[6].

Primarii Râmnicului. În 1938, primar al Râmnicului este ales Gheorghe Petrescu, prim procuror al Tribunalului judeţean, fiu al fostului episcop al Râmnicului şi Noului Severin, Antim Petrescu[7]. Conducerea primăriei Râmnicului este însă profund instabilă. După circa un an de mandat, Gheorghe Petrescu este înlocuit de Dumitru Ogrezeanu (1939-1940), iar acesta – de Dan Procopiu (1941) [8], după scurta, dar meritoria conducere a primarului legionar – medicul Dumitru Negoescu (1940-1941).

Desfiinţarea Episcopiei vâlcene. Cea mai importantă problemă a vâlcenilor în timpul dictaturii regale, a fost una de natură… religioasă[9]: la 1 noiembrie 1939, Episcopia Râmnicului şi Noului Severin s-a desfiinţat, motiv de mare supărare printre vâlceni, iar în locul ei s-a înfiinţat Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova (având ca sufragană Episcopia Argeşului). Ca întâistătător al noii mitropolii, a fost ales Nifon Criveanu (n.1889 – m.1970).

Seminarul, însă, a fost salvat. La Râmnicu-Vâlcea, s-a constituit chiar o asociaţie numită „Amicii Seminarului”, în frunte cu fostul primar al Râmnicului, Gogu Ştefănescu, care a militat pentru menţinerea acestei instituţii la Vâlcea. Se vehiculase ideea creării unei „Academii Teologice” la Craiova, dar cu condiţia sacrificării seminarului vâlcean. Autorităţile, dar şi populaţia judeţului, au reacţionat cu vehemenţă. Dorinţa vâlcenilor, exprimată în 1939, s-a împlinit abia la 20 aprilie 1945, când Mitropolia Olteniei a fost desfiinţată, iar Mitropolitul Nifon – pensionat. La aceeaşi dată, Episcopia Râmnicului şi-a reluat activitatea.

Refugiaţii polonezi. Locuitorii judeţului au cunoscut, şi ei, întreg cortegiul de suferinţe provocat de Al Doilea Război Mondial, declanşat în 1939 prin agresiunea germană asupra Poloniei. Primul lor contact cu războiul, avea să se întâmple tocmai atunci când vâlcenii au dat găzduire refugiaţilor polonezi. Din documentele vremii, rezultă că în acea perioadă, au intrat în România circa 100.000 persoane, dintre care 60.000 militari şi 40.000 civili.  Numărul mare de refugiaţi a determinat guvernul român să înfiinţeze, la 27 septembrie 1939, Comisariatul General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Polonezi. Acest organism a funcţionat pe lângă Ministerul Afacerilor Interne până la 1 ianuarie 1944, când s-a transformat în Subsecretariat de Stat, fiind desfiinţat abia în anul 1945.

În 1939, la Călimăneşti, au fost încartiruiţi toţi generalii şi ofiţerii polonezi, împreună cu membrii familiilor lor. Militari polonezi, au mai fost cazaţi la Râmnicu-Vâlcea şi în alte localităţi din ţară[10]. În noiembrie 1940, militarii polonezi refugiaţi au fost grupaţi numai în localităţile Călimăneşti şi Târgu-Jiu, restul cantonamentelor fiind desfiinţate. Pentru copiii polonezi, a fost înfiinţată, chiar în judeţul Vâlcea, o şcoală primară la Ocnele Mari.

În 1943, în Râmnic se mai aflau 402 polonezi. Ei vor părăsi treptat judeţul: în martie 1944, în Vâlcea nu mai erau decât 14 polonezi, căci, că urmare a cererii cu nr. 490617/1944 a Marelui Stat Major al Armatei – Secţia a II-a, s-a dispus lichidarea centrului Govora şi transferarea tuturor refugiaţilor polonezi aflaţi acolo.

Asasinarea lui Armand Călinescu. Reconcilierea naţională cerută de rege în numele interesului naţional şi al salvării ţării de pericolul extern, nu s-a putut realiza niciodată. Între februarie 1938 şi septembrie 1940, regele şi Garda de Fier s-au înfruntat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, căreia i-au căzut victimă sute de legionari – aproape întreaga conducere a mişcării, în frunte cu Codreanu, asasinat în noiemrie 1938 – , precum şi Armand Călinescu, primul ministru al ţării, mâna forte a regimului, ucis de legionari la 21 septembrie1939.

Asasinarea lui Armand Călinescu a declanşat un val de teroare antilegionară în întreaga ţară, de către guvernul generalului Gheorghe Argeşanu. În zorii zilei de 22 septembrie 1939, fiecare judeţ prezenta trecătorilor cadavrele a trei legionari, pe care poliţia, în plină noapte, îi scosese în stradă şi îi împuşcase, trupurile lor fiind lăsate în stradă vreme de trei zile. La Vâlcea, au fost împuşcaţi: preotul Virgil Nicolaescu, învăţătorul  Dumitru Diaconescu şi meşteşugarul Nicolae Vasilescu[11]. Alegerea victimelor a fost lăsată la discreţia autorităţilor. Trupurile acestora au fost expuse în centrul oraşului, la Tribunal.

Căderea Franţei sub nemţi, în iunie 1940, a lăsat Bucureştiul la discreţia Germaniei hitleriste şi a Rusiei staliniste. Tragicul an 1940, care a însemnat ciopârţirea României Mari, a pus capăt şi regimului carlist. În faţa ostilităţii generale, regele a încredinţat puterea generalului Ion Antonescu. Acesta i-a prezentat regelui un ultimatum, cerându-i să abdice şi să părăsească ţara (5 septembrie 1940). Mihai I, în vârstă de 19 ani devenea din nou rege, aşa cum fusese între 1927-1930, în timp ce Antonescu îşi atribuia titlul de „Şeful Statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri”. La 14 septembrie 1940, România era proclamată „stat naţional-legionar”[12].